Legende de primavară: Culorile lumii în curcubeu

Prier priește, dar și jupuiește:

Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor, cât și pentru turmele de animale. Când vremea este înșelătoare, cu timp friguros și secetos pentru lucrările de primăvară, aprilie anunță sărăcie și se numește și ”Traistă-n băț”.

De fapt, în spiritualitatea populară se și spune că ”Prier priește, dar și jupuiește!”, aluzie la zilele capricioase, cu timp potrivnic lucrărilor de sezon. În această lună se continuă semănatul de primăvară, început în martie. Acum se închid țarinile, ceea ce înseamnă că oile și vitele nu mai au voie să pască libere iar pășunatul devălmaș este  întrerupt pentru câteva luni, se formează turmele, se repară gardurile țarinilor, se tund oile înainte de a fi urcate la munte etc.

Se mai spune, despre luna aprilie, că este o lună capricioasă în care vremea va fi ori geroasă, ori călduroasă.

 

LEGENDE DE PRIMĂVARĂ

Culorile lumii în curcubeu:

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare și cea mai iubită de oameni.

VERDELE spune: ”Uitați-vă la iarbă, frunze, copaci. În mod evident vedeți și voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vieții și a speranței. Uitați-vă în jur și o să vedeți că sunt peste tot”.

ALBASTRUL exclamă: ”Gândiți-vă la cer și la mare. Apa stă la baza vieții și fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”

GALBENUL râse: ”Eu sunt luminos și cald iar tu ești atât de serios! De fiecare dată când te uiți la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui, zâmbești. Soarele, luna și stelele sunt galbene, frumusețea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede, rămâne de-a dreptul uimit!”

PORTOCALIUL începu și el să se laude: ”Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala și dovleacul au multe vitamine. Și atunci când portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumusețea mea este atât de evidentă încât toți se opresc să mă privească cu admirație și uimire.”

Ei bine, ROȘUL începe să strige: ”Eu sunt conducătorul întregii vieți! Sângele este roșu și sângele înseamnă viață! Eu sunt culoarea pasiunii și a iubirii!”

VIOLETUL se ridică în picioare și vorbi, dând foarte mare importanță spuselor sale: ”Eu sunt culoarea imperială a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii și a înțelepciunii.”

La sfârșit, cu o voce joasă și timidă, INDIGOUL spuse: ”Cu greu mă observați, însă, deși sunt tăcut, fără mine nu ați fi nimic. Aveți nevoie de mine pentru echilibru, contrast și pentru liniște interioară.”

Argumentele culorilor lumii au continuat, fiecare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi și certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecțiunea întruchipată.

În timp ce se certau din ce în ce mai tare, un fulger puternic lumină cerul. Începu să tune și să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frică și se strânseră în brațe pentru a se liniști și a se proteja una pe alta. Apoi ploaia începu să vorbească: ”Voi culorilor, sunteți atât de nesăbuite! Vă certați care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlalte. Nu înțelegeți că fiecare în parte a fost făcută cu un scop special, fiecare este unică și diferită? Luați-vă de mâini și urmați-mă!”

Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară și se luară de mâini. ”De acum încolo, zise ea, când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii și al speranței”.

Curcubeul este unul dintre cele mai fascinante fenomene optice, o întâlnire a razelor solare cu picăturile de ploaie. El este reprezentarea perfectă a principiului legii percepției luminii, conform calculelor lui Issac Newton, de la jumătatea secolului al XVII-lea. Lumina soarelui stă în interiorul picăturilor de ploaie care, la fel ca o oglindă, o trimit apoi către ochiul observatorului, sub forma diverselor culori care sunt refractate sub diferite unghiuri. Șapte sunt culorile dominante (deși el conține o infinitate de culori): roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo și violet. Pentru o reținere mai ușoară a ordinii culorilor din spectrul vizibil, se folosește acronimul ROGVAIV. Se manifestă prin apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat (când într-o parte a acestuia plouă iar în cealaltă Soarele strălucește). Privitorul trebuie să fie poziționat cu spatele la soare. Când observăm  un curcubeu seara, acesta va ocupa poziția estică, în direcția în care este ploaia, iar în spate (spre vest) cerul este senin. Invers, curcubeul ”de dimineață” va apărea poziționat vestic către zona cu ploaie. Adeseori, deasupra curcubeului primar, poate fi văzut un al doilea curcubeu (secundar), având culorile poziționate invers.

În mitologia românească, curcubeul este divinizat ca atare în zonele cu ploi abundente și e un simbol al legăturii dintre cer și pământ, având semnificații variabile: zmeu, balaur, sorb (care soarbe apa mării sau a râurilor), dar și brâu cosmic (Brâul Pământului, Brâul Maicii Domnului).

 

PRIMĂVARA – PLANTE DE LEAC:

Păpădia:

La începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger la toate plantele ca acestea să spună cum vor să arate. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el a mai lăsat-o o zi să se hotărască. În acea zi, păpădia rugându-se, a dat cu ochii de Soare și văzând cât e de frumos, s-a hotărât să arate ca el, să-i zică îngerului că vrea să fie galbenă și frumoasă ca Soarele. Apoi văzu Luna și se răzgândi, voia să arate ca ea. Să fie albă, rotundă, frumoasă. Dar văzu și stelele și îi plăcură și acestea. Când veni iar îngerul la ea, nu știa ce să zică, voia să fie ca soarele, ca luna și ca stelele, nu era hotărâtă. Așa că Dumnezeu i-a îndeplinit toate dorințele.

O altă legendă povestește că Zeul Vântului dinspre sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung și auriu. I-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea, se mulțumea doar să o urmărească de la distanță, zile de-a rândul. La un moment dat, tânăra fată n-a mai apărut, iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenușiu, ciufulit. Zeul a înțeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre nord, care a suflat asupra ei și i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre sud a oftat atunci cu tristețe, iar părul fetei s-a desprins și s-a împrăștiat în toate direcțiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată. Legenda spună că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul Vântului dinspre sud suspină cu tristețe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu…

Celții considerau că păpădia (Taraxacum officinale) este un remediu în cazul bolilor de inimă. De asemenea, era folosită pentru înlăturarea necazurilor provocate de zâne sau alte ființe magice.

Ghiocelul:

Dintr-o legendă aflăm că atunci când Dumnezeu a terminat de făcut toate lucrurile și ființele de pe Pământ, i-a spus zăpezii să meargă la flori și să le ceară să îi dea puțină culoare. Toate florile au refuzat, cu excepția ghiocelului, care a dăruit zăpezii culoarea lui albă. Drept răsplată, ghiocelul a devenit cea dintâi floare care răsare după trecerea iernii. Datorită gingășiei sale, ghiocelul este apreciat pentru aspectul decorativ, precum și pentru încărcătura simbolistică, dar puțini știu că poate fi utilizat și ca plantă medicinală. Au valoare terapeutică atât bulbul, cât și florile și frunzele. Ghiocelul conține un alcaloid relativ toxic cu efect citostatic și tonic neuromuscular. Bulbii de ghiocei se folosesc în tratamentul cancerului, al paraliziilor și al asteniilor musculare, dar numai sub o îndrumare competentă. În medicina populară, sucul obținut din presarea plantei de ghiocel se utiliza pentru combaterea pistruilor.

Ghiocelul, în vis, semnifică puritatea, nevoia de perfecțiune, renașterea, speranța, noi oportunități după o perioadă lipsită de activitate. Înseamnă că ieși dintr-o zonă a întunericului, îndreptându-te către lumină.

Pelinul:

În ziua de Arminden (1 mai), în Moldova, se organizează petreceri câmpenești, unde se mănâncă miel fript și se bea vin roșu, amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui și apărarea oamenilor și vitelor de boli, în special de ciumă. Tot atunci se sărbătorește Ziua Pelinului, dedicată pelinului, plantă folosită frecvent în medicină și farmacopeea populară. De ziua lui, pelinul se poartă la pălărie, în sân și în buzunare, împodobește ferestrele și icoanele, se pune în așternutul patului, între case și pe podeaua lor. Oamenii credeau că își înnoiesc sângele și că vor fi sănătoși de-a lungul anului dacă în această zi vor bea vin amestecat cu pelin și dacă mestecă în dință frunze de pelin.

Pelinul recoltat în ziua de 1 mai este tămăduitor de boli și se păstrează ca plantă de leac de-a lungul întregului an. Prima utilizare a pelinului datează din Egiptul antic și este menționat în ”Ebers Papyrus”, 1550 î.Hr. grecii antici, de asemenea, au folosit frunzele pelinului înmuiate în vin pentru tratamente răcoritoare și vindecătoare. În plus, există dovezi privind existența unui vin aromat cu pelin ”absinthies oinos” în Grecia antică. Plantele amare sunt considerate adevărați catalizatori ai organismului. De obicei se suprapune cura de plante depurative cu cele amare, pentru ca dezintoxicarea să fie mai puternică.