Românii au plătit. Zi de zi, lună de lună. Au plătit la raft, la facturi, în taxe mai mari și printr-un nivel de trai care, pentru mulți, s-a transformat într-o luptă de supraviețuire. Mediul de afaceri a plătit și el — prin TVA crescut, impozite ajustate și o presiune fiscală tot mai greu de dus. Toate acestea au fost justificate printr-un obiectiv clar: stabilizarea bugetului și evitarea unei prăbușiri economice.
Guvernul condus de Ilie Bolojan și susținut inițial de Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat și-a asumat măsuri dure. Nu populare, nu comode, dar prezentate drept necesare. „Strângem cureaua acum, ca să nu plătim mai mult mai târziu.” Acesta a fost contractul tacit cu cetățenii.
Întrebarea care se ridică astăzi este simplă și incomodă: pentru ce au fost toate aceste sacrificii?
Pentru ca, la primul moment de oportunitate politică, aceiași actori să răstoarne masa?
Mediul economic a funcționat sub presiune, antreprenorii au recalculat fiecare leu, iar populația a absorbit scumpiri în lanț. Nu din entuziasm, ci dintr-o resemnare pragmatică: dacă asta stabilizează țara, atunci merită. Dar stabilitatea nu poate fi redusă la un joc de culise.
Ieri am văzut cum Partidul Social Democrat, același partid care a fost parte a guvernării, a inițiat și a dus la capăt o moțiune de cenzură alături de Alianța pentru Unirea Românilor, adoptată cu 281 de voturi pentru, 4 împotrivă și restul abțineri. O răsturnare care ridică mai multe semne de întrebare decât oferă răspunsuri.
Unde era această „opoziție fermă” când se adoptau măsurile fiscale dure? De ce nu atunci? De ce acum?
Și mai ales: dacă această alianță era posibilă, de ce nu a fost făcută de la început? De ce Partidul Social Democrat a ales să guverneze cu Partidul Național Liberal, să susțină măsuri impopulare, pentru ca apoi să se întoarcă împotriva propriilor decizii?
Răspunsul nu ține de doctrină. Ține de oportunism.
În același timp, Alianța pentru Unirea Românilor și-a construit discursul politic pe opoziția față de PSD, pe ideea unei alternative „curate” și diferite. Astăzi, această poziționare pare abandonată în favoarea unei alianțe conjuncturale. Este legitim să ne întrebăm: care sunt, de fapt, principiile?
Și mai este o întrebare care nu poate fi evitată: este această alianță capabilă să ofere o soluție reală? Sau este doar un exercițiu de putere fără un plan coerent pentru economie, buget și stabilitate?
România nu mai este în punctul în care își permite experimente politice. Nu după sacrificiile făcute. Nu după ajustările dure suportate de populație și de mediul privat.
Acest editorial nu este o apărare a guvernului Ilie Bolojan. Măsurile sale pot și trebuie analizate critic. Dar există o diferență între critică legitimă și ipocrizie politică.
Ceea ce vedem astăzi nu este o dezbatere despre politici publice. Este o demonstrație de incoerență și lipsă de responsabilitate.
Românii au dreptul să știe: pentru ce au strâns cureaua?
Pentru stabilitate? Sau pentru un nou episod de instabilitate politică, generat chiar de cei care au cerut sacrificii?
În lipsa unui răspuns clar, singurul lucru cert rămâne nota de plată — și aceea, ca de obicei, nu este achitată de politicieni.
