Zilele acestea guvernul a reluat discuția exploatării cărbunelui în Valea Jiului pentru o ”independență” energetică adusă de termocentrale.
Discuția este una vizibil incorectă și pleacă mai mereu de la presiunea angajaților din sectorul minier care, dacă s-ar renunța la energia termo ar duce, practic, la închiderea majorității termocentralelor din România.
În toată disputa aceasta energia hidro are un avantaj uriaș: nu poluează și asigură comenzi importante industriei metalurgice (care produce și apoi asigură mentenanța). Iar cel mai mare avantaj este prețul scăzut.
Fie că vorbim de eoliene, panouri solare ori energie geotermală și deja tradiționalele hidrocentrale, oricare dintre acestea ar trebui să fie sprijinită și îmbrățișată de Stat în detrimentul termocentralelor.
Termocentralele, în schimb, poluează foarte mult, nu doar prin emisiile din atmosferă, ci chiar și prin pulberile de carbon, despre care foarte puțină lume vorbește, deși pericolul nu este deloc de neglijat.
Cu toate acestea Guvernul discută din nou despre energia din termocentrale ca ceva fără de care România nu poate să se dezvolte, deși același guvern nu scoate o vorbă despre lipsa banilor pentru tratarea bolnavilor din acest sistem. Un fel de batista pe țambal. Și repet, asta în condițiile în care energia hidro este și ieftină și nepoluantă!
Statul generează un genocid ascuns prin susţinerea unui standard scăzut în industria extractivă
Cărbunele este depăşit la acest debut de Mileniu III atât economic cât şi tehnologic, costă prea mulţi bani şi prea multe vieţi! Nu este deloc necesar.
Greenpeace a publicat un studiu de impact privind o ramură a industriei extractive, cea a cărbunelui, studiu care îţi dă fiori reci pe şira spinării numai când îl citeşti. Activiştii de mediu şi specialiştii atrag atenţia prin acest studiu asupra costurilor uriaşe care trebuiesc plătite de oameni pentru continuarea unei activităţi care s-a dovedit economic ineficientă.
Peste 70.000 de vieţi şi 50 de miliarde de euro făcuţi praf
Cam astea sunt costurile generate de tolerarea unor standarde reduse de tehnologizare în industria extractivă. Din analiza Greenpeace rezulă clar că, într-un deceniu, peste 70 de mii de oameni ar plăti cu viaţa iar sistemul sanitar ar fi obligat să pompeze peste 50 de miliarde de euro în tratarea sau recuperarea celor afectaţi de bolile profesionale dar şi de poluarea acestei industrii extractive de cărbune.
Pentru ce se plăteşte acest preţ?
Aceasta este întrebarea cea mai importantă. La capacitatea actuală de generare de energie verde România ar cam putea să-şi asigure întreg necesarul de energie, fără ajutorul termocentralelor, iar abonaţii CET-urilor din oraşele mari, scad vertiginos pe zi ce trece. Cărbunele este la un minim istoric, care nu mai justifică nici costul extracţiei lui. Dacă Guvernul ar reveni asupra deciziei luate cu privire la certificatele verzi, ar urma în maximum cinci ani o sporire a capacităţii de producţie a energiei electrice din resurse regenerabile care nu numai să suţină întregul consum de electricitate, dar să preia şi o bună parte din efortul „termo” al României. Să nu mai spunem că energia verde este mai ieftină, aşa că şi costul unui Kw ar scădea semnificativ.
De ce nu se întâmplă asta? Pentru că de mai bine de un deceniu toate Guvernele sunt speriate de minieriade şi de efectul unei asemenea decizii, corecte economic, dar care ar genera costuri sociale de care orice politician fuge. Sistemul extractiv este subvenţionat de două ori, odată prin neînchiderea termocentralelor, care produc curent scump şi încă o dată prin neadoptarea unor standarde ridicate în industria extractivă, pentru că ambele măsuri ar duce la falimentul cărbunelui.
Este adevărat că în zona minieră sunt implicaţi câţiva mii de muncitori, dar merită ca pentru o masă de câteva mii de oameni să sufere o ţară? Să sufere că plăteşte un kilowat mai scump doar pentru a nu muri termocentralele şi încă o dată că sunt zeci de oameni care se îmbolnăvesc de astm, astm bronşic şi chiar tuberculoză, o boală la care România este campioană în UE şi pentru tratarea căreia nici măcar nu alocă bani suficienţi. Un singur exemplu dăm în acest sens: Sanatoriul de la Marila (unde majoritatea pacienţilor sunt foşti mineri) este la un pas de închidere din cauza unei subfinanţări cronice.
„Costul uman, de mediu și economic care ar apărea în urma cedării către industria de cărbune este uriaș. Copiii vor plăti cel mai scump preț, cu sute de mii de cazuri de astm care ar putea fi evitate, cancer pulmonar și boli de inimă. Politicienii care refuză să ia drept reper cea mai performantă tehnologie existentă, ce poate reduce în mod real poluarea generată de cărbune, nu au nici o scuză. Cărbunele provoacă daune iremediabile și este timpul ca UE să stabilească o cale prin care să îl elimine treptat” spune Tara Connolly, consultant pentru politici energetice al Greenpeace.
Să nu fim indiferenţi când ne fac rău!
Greenpeace, prin acest studiu şi prin poziţiile pe care le va lua public, vrea să determine decidenţii politici şi guvernamentali din România să schimbe reglementările cu privire la standardele tehnologice în industria extractivă de cărbune şi speră că şi cetăţenii vor adera şi vor sprijini această poziţie a lor, pentru ca indiferenţa guvernanţilor să nu mutileze sănătatea propriilor noştrii copi. Nu sta indiferent, promovează şi tu iniţiativa şi dă şi tu un ultimatum politicienilor: sănătatea mai presus de orice!
Singura termocentrală care funcționa în județul nostru este la Anina, scoasă din uz, fiind declarată monument de arheologie industrială. Ea este scoasă din uz și ținută în conservare. În schimb, județul stă excelent la capitolul energie verde. Sunt de amintit aici salba de hidrocentrale de pe lacurile de acumulare din zona Văliug-Secu, cele de la Rusca, Poiana Mărului și Herculane, parcurile eoliene de la Sfânta Elena și Oravița, cu sublinierea că primele turbine eoliene au fost montate în urmă cu trei decenii de către Universitatea Politehnică din Timișoara pe muntele Semenic, turbine care au intrat deja în istorie și mai pot fi văzute și acum.




