Societatea românească se bucură, se aproape trei decenii, de fenomenul redescoperirii lui Dragobete, personaj mitic cunoscut până în 1990 doar de către specialiști, „resuscitat” apoi, intens, de mass media din România pentru a-i opune rezistență „invadatorului” Valentine, a cărui sărbătoare occidentală a iubirii a venit la pachet cu un uriaș potențial comercial, într-o lună de februarie lipsită de atracții. Au urmat ani buni în care nici Valentin nu l-a putut opri pe Dragobete să ia avânt, dar nici Dragobete nu a reușit să-l elimine pe Valentin din peisajul românesc.
Competiția dintre cei doi este magistral ilustrată de nea Șerban, bardul de la MȚR, care a redat, cu o populară înțelepciune, balada înfruntării Valentin-Dragobete:
„Dragobete mă numesc
Şi-s din neam împărătesc,
Peste fete stăpânesc.
După vechile cutume
Din strămoşi şi de la mume
Sînt valah şi românesc,
Indigen, aborigen,
Autohton şi băştinaş,
Fiu din munţi şi din imaş.
Dar tu, câine venetic,
Cu obrazul de calic,
Cine eşti, cum te numeşti
Şi ce cauţi în ţara noastră
Mândră ca o floare-n glastră?
– Valentin eu mă numesc,
Sînt din neamul preoţesc,
În Apus eu stăpânesc;
Mii de moluri mă slăvesc,
În McDonald’s mă hrănesc,
Cu inimi mă-mpodobesc.
Dar tu, măi ţăran barbar,
Cu opinci şi cu iţari,
Cum cutezi să mă înfrunţi?
– Valentine, măi străine,
Stai tu în Apus la tine,
Şi io-n Răsărit la mine,
Dacă vrei să-ţi fie bine.
Dar decât să ne certăm,
Mai bine să ne-mpăcăm
Şi un cântecel cântăm.
Valentin şi Dragobete
Împart turmele de fete
Blonde, roşii şi brunete,
Jumătate tu, jumătate eu,
Jumătate eu, jumătate tu,
Să-nfrăţim şopul cu clopul
Şi să facem mol în codru”.
Posibil una din cele mai vechi mențiuni scrise despre Dragobete provine din Transilvania, comuna Beclean, judeţul Brașov, pe un Triod tipărit în 1774, păstrat într-o biserică greco-catolică din Calbor, aceasta fiind descoperită de Nicolae Iorga: „Zioa de Dragobete. Vreme timpurie”. Dacă ținem cont de interesul față de fenomenele meteorologice manifestat cu precădere în intervalul 1838-1859, conform lui Tudor Sălăgean, și în lipsa altor repere cronologice mai clare, am putea considera că această însemnare i-ar putea aparține unui preot sau cantor, activ în această perioadă.
Mare iubitor de tradiții, Dimitrie Bolintineanu, în lucrarea sa, Traianida (1870), o epopee a etnogenezei, la care a lucrat mulți ani, a încercat să reconstituie un panteon, introducând în scenă personaje precum Dochia (Eudochia), Cosânzeana, Peuca, Tubita, dar și Zamolxis, Dragobete sau bravul Orodel, care își petrec eternitatea pe muntele sacru „Cocaion”. Aici, Dragobete este menționat doar episodic și nici nu va mai fi reluat de către Bolintineanu, care s-a îmbolnăvit și a decetat la foarte scurt timp (20 august 1872), astfel că Dragobete nu va reuși niciodată să atingă notorietatea literară a unui Făt Frumos. Două decenii mai târziu, Bogdan Petriceicu Hașdeu îi acordă lui Dragobete un rol fundamental în viziunea proprie asupra calendarului popular. Sunt câteva referințe în Etymologicum magnum Romaniae, în care „Dragobete cap de vară”, sărbătorit la 1 martie, marchează începerea sezonului cald, în timp ce Sânt-Andreiu cap de iarnă, datat de Hașdeu la 1 decembrie, marca începutul sezonului rece.
O descriere de specialitate i se datorează preotului și renumitului folclorist, academicianul Simeon Florea Marian, care în cel de-al doilea volum al lucrării Sărbătorile la români (1899) consemnează realitatea indiscutabilă a celebrării Dragobetelui, în diferite comunități, la două date diferite 24 februarie și 1 martie, specificând și arealul de desfășurare a acestui obicei: comune din Muntenia și din județele Gorj și Olt. 24 februarie este „ziua în care se împărechiază toate păsările și animalele”. În Gorj, „în ziua de Dragobete, 24 februarie, mai cu seamă tinerii și tinerele țin să schimbe între ei vorbe de dragoste, crezând că le va merge bine și vor fi îndrăgiți și iubiți de toată lumea în cursul acelui an”.
O altă referire la Dragobete, dar mai ales la originea comună a celor două sărbători, Valentine’s Day și Dragobete, o evidenția, în 1913, Ștefan Octavian Iosif, când publica în revista Viața Românească o traducere în limba română a piesei lui W. Shakespeare Visul unei nopți de vară. Astfel, „Saint Valentine” este tradus prin „Sfântul Dragobete”, replica din actul al patrulea a lui Theseus, referitoare la Valentine, (Good morrow, friends. Saint Valentine is past: Begin these wood-birds but to couple now?) fiind tradusă în felul următor: „Ei, bună ziua! Sfântul Dragobete / Trecu, și-aceste păsărele-acum / Se’mperechează-abia?”
Nu este încă foarte clară nici originea, nici semnificația. Termenul Dragobete, atestat destul de târziu, a primit o serie de explicaţii etimologice, originea sa rămânând controversată. Cuvântul dragobete, înregistrat în Micul dicţionar academic (MDA) şi în Dicţionarul limbii române (DLR), ca şi în alte dicţionare contemporane, nu este doar numele sărbătorii, ci şi antroponim şi chiar substantiv comun, el desemnând o insectă, cunoscută şi sub numele de Târtăriţă sau Repede (Cicindela campestris). În formele bragobete şi bragovete, din zona Argeşului, cuvântul desemnează un „colac de casă, în formă de păpuşă, încondeiat”, care se împarte de Mucenici (9 martie).
Forma actuală a cuvântului trimite la familia lexicală de origine slavă din care fac parte adjectivul drag şi substantivul dragoste, rădăcina lexicală inducând semnificaţii erotice. N.A. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc, îl grupează pe Dragobete cu alte nume proprii de persoană care au rădăcina de origine slavă drag (Dragu, Dragoş, Drăghici, Drăgoi, Drăgan etc.).
O ipoteză mai solidă ar fi cea din 1923 a lui Vasile Bogrea, care a propus pentru prima dată derivarea numelui Dragobete din Glav(o)obrӗtenije, denumirea slavonă a sărbătorii creștine a Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul, sărbătoare religioasă care, în calendarul ortodox, se celebrează pe 24 februarie. În sprijinul acestei etimologii, Bogrea cita varianta Gabrovete, întâlnită la C. Rădulescu-Codin și D. Mihalache.
Ziua de Dragobete are multe denumiri care includ cuvântul „cap” – Cap-de-Primăvară, Cap-de-Vară, Cap-de-Martie –, știut fiind că este situat la începutul primăverii, al unui nou an agrar. Dragobete era considerată divinitatea populară sinonimă cu sărbătoarea de Dragobete celebrată la 1 martie, deschizătorul primăverii, patronul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, sau fiul Dochiei, deschizător al verii, patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti în sudul Transilvaniei. Sărbătoarea mai este cunoscută și sub numeroase denumiri care aduc informaţii despre conţinutul ei dezvoltat pe îmbinarea următoarelor elemente: bărbat tânăr, dragoste, împerechere, primăvară, floră şi faună – Drăgostițele, Ioan Dragobete, Însoțitul Păsărilor, Logodna Păsărilor, Logodiciul Păsărilor, Sânt’ Ioan de Primăvară, Ziua Dragostelor, Năvalnicul.
La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările rămase neîmperecheate în ziua de Dragobete se spune că rămâneau fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Dragobete este considerat protectorul păsărilor, celebrarea sa fiind strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. Această sărbătoare marca revigorarea naturii, dar și a omului, care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, odată cu trecerea la anotimpul de primăvară, când durata zilei crește, în contrapondere cu noaptea care descrește. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația, dar și oamenii se puneau în acord cu natura, o adevărată nuntă a naturii, ce simboliza renașterea acesteia, trezirea la o nouă viață, renașterea timpului.
În credința populară există încă numeroase practici, obiceiuri, superstiții, precum:
„Băieții și fetele au deci credință că în această zi trebuie și ei să glumească, să respecte sărbătoarea, pentru a fi îndrăgostiți tot timpul anului („Dragobetele sărută fetele“). Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat și viceversa.”
„Flăcăii și fetele ies afară, la câmp, unde fac horă și petrec astfel cu multă veselie. Băieții pleacă împreună cu fetele după urzici.”
„Dacă o pasăre nu s-a împerecheat în acea zi, nu se mai poate împerechea și umblă ciripind din loc în loc, până moare.”
„O femeie numai mâna să o pună pe un bărbat străin și va fi drăgăstoasă în tot cursul anului.”
„Dacă timpul era favorabil, fetele și feciorii adunați în cete ieșeau în pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul și brândușa de primăvară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete, fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă, cu care se spălau la anumite sărbători de peste an.”
„Uneori feciorii și fetele aveau obiceiul de a se însoți, adică de a se înfârtăți și de a se însurăți. În ziua aceasta se îmbrățișau și se sărutau, își jurau că nu se vor supăra sau minți și că se vor ajuta la nevoie.”
„În ziua aceasta se începe orice lucru, că merge cu spor; se scutură, se așază în casă, ca să vie binele și averea, să se întoarcă la casă. Din ziua aceasta cloștele se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mănâncă așa de mult; asemenea și copiii se întorc de la mâncare și oamenii mai umblă pe afară, nu mai mănâncă așa de mult, ca iarna.”
„Cel ce lucrează atunci ciricăie ca păsările toată viața.”
„Neținând, se strică ouăle sub cloști și nu scot pui.”
„Cine lucrează în această zi îi mănâncă păsările semănăturile.”
„La Dragobete (cap de primăvară) iese ursul din bârlog și, de-și va vedea umbra, intră iarăși în culcuș, că va mai fi ger.”
„Dacă în ziua de Dragobete plouă, primăvara e devreme. Alții cred că, dacă întâia și a doua zi a Aflării capului Sf. Ioan vor fi ploioase, primăvara va fi frumoasă.”
Prin excelență o sărbătoare a fertilității, pusă sub semnul unei zeități mitice, Dragobetele este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni; este o sărbătoare care asigură tranziția către un an roditor, către un timp nou, primenit. Este parte dintr-un șir de sărbători din perioada lunilor februarie-martie, care marchează renașterea vieții printr-un tablou al regnului vegetal și animal, un adevărat spectacol al naturii. Vorbim, așadar, despre o succesiune de zile și sărbători specifice acestui ciclu, cu diferențe vizibile de la un spațiu cultural la altul.
„Diferențele acestea nesemnificative privind datele evenimentelor se datorează, în primul rând, caracteristicilor acestor sărbători calendaristice în care trecerile de la un moment la altul se fac progresiv, procesual, în timpul celebrărilor sau comemorărilor, timpul nefiind marcat de rupturi sau întreruperi, ci de continuitate. În realitate, ne aflăm în fața unui segment temporal alcătuit din mai multe secvențe legate între ele.” (Acad. Sabina Ispas)
Bibliografie:
Acad. Sabina Ispas, Dragobetele, în Revista, Curtea de Argeș, an IX, nr. 2 (87), februarie 2018.
Mihaela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean, Szabó Zsolt, Rodica Zafiu, Dragobete: cinci deschideri, Editura Universității de Vest, Timișoara 2020.
Olteanu, Antoaneta, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2000.
